Mironeasa a luat fiinţă acum 200 de ani în urma evenimentelor istorice din jurul anului 1784 când a avut loc ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro – Ungar. Fenomenul s-a petrecut prin refugiul unor familii din sudul Bucovinei care s-au stabilit pe aceste meleaguri înjghebând câte o casă personală în locurile virane din mijlocul codrilor Căpoteşti unde se afla un pădurar pe nume Miron. După moartea acestuia cătunul a primit numele de
Mironeasa, la feminin, după soţia acestuia care era o femeie foarte frumoasă şi foarte ospitalieră.
Satul Schitul Hadâmbului se situează la 12 km nord de centrul de comună, pe dealul Mănăstirii, între păduri şi posedă cariere de gresii.
După aprecierea marelui istoric Nicolae Iorga, determinată de cele scrise în pisanie, în acest loc a existat un schit de lemn din ecolul al XV-lea sau al XVI-lea. Cu prilejul vizitei pe care a facuto schitului în 1907 și pe care l-a găsit într-o stare deplorabilă, Nicolae Iorga a văzut un mormânt pe care-l data ca fiind din secolele amintite mai sus și pe a cărui piatră, în grecește, se amintea de robul lui Dumnezeu Alexie, fiul lui Asta. Un document de la 4 august 1658 amintește de o mănăstire din Dealul Mare, are primește o danie și care este trecută cu hramul Sfântul Nicolae, aceasta dovedind că și înainte de 1659 a existat o biserică la Dealul Mare. Schitul din 1659 a fost cunoscut ca schitul Dealul Mare Hadâmbu. În 1659 boierul Iani Hadâmbul
construiește o biserică din piatră pe un loc primit de la Gheorghe Vodă Ghica. A fost terminată la 8 septembrie, cu hramul înălțării Precistei și Născătoare de Dumnezeu, așa cum arată pisania aflată și astăzi pe peretele vestic al bisericii. Iani Hadâmbul, care a dat numele mănăstirii, este menționat în multe documente din deceniul al IV-lea al secolului al XVII-lea, cu dregătoria de chelar, al doilea postelnic, mare postelnic. După 1660 Iani Hadâmbul devine proprietarul multor moșii și averi în ținuturile Iași și Vaslui, drepturi întărite de domnii Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Gheorghe Ghica, Ștefăniță Vodă. Documente din 1810 precizează că Schitul Hadâmbu a fost închinat Mănăstirii Galata și, apoi, vreme de trei ani, Sfântului Munte de la Ierusalim. Sinodicul bisericii schitului Hadâmbu informează că până în 1850 în schit existau călugări și că în anul următor
proprietarii greci ai Galatei au făcut reparații la lăcaș.