Repartiţia şi evoluţia în teritoriu a reţelei de localităţi, în ansamblu, este rezultatul unui complex de condiţii natural şi social economice care s-au manifestat în diferite etape istorice.

Aşezările rurale au evoluat, în principal, sub acţiunea factorilor social – economici, dar s-au dezvoltat şi sub influenţa mediului natural, al localizării în raport cu posibilităţile de alimentare cu apă, cu existenţa unor resurse (lemn, piatră, loc de cultivat şi păşunat), a unor microclimate de adăpostire, a terenurilor prielnice pentru extinderea vetrelor, etc.

Referitor la formare şi evoluţia aşezărilor rurale menţionăm că actuala reţea este rezultatul unui proces istoric, multisecular care atestă continuitatea de locuire a acestui teritoriu din cele mai vechi timpuri. Se consideră că actuala configuraţie este moştenită din perioada feudală cu completările ulterioare care s-au produs prin defrişări, împroprietăriri, roiri.

Astfel, reţeaua de localităţi prinde a se contura mai bine abia în partea a doua a secolului XIX lea, prin formarea de noi sate prin împroprietărire. La definitivarea şi fixarea reţelei de sate au contribuit în mare masură construcţia şi modernizarea drumurilor principale. Acestea au provocat fenomenul de roire, satele de codru şi cele retrase migrând spre zone deschise, de-a lungul drumurilor şi spre văi.

Comuna Mironeasa este compusă din 3 sate: Mironeasa, Schitu Hadâmbului şi Urşiţa. Mironeasa, satul de reşedinţă de comună este situat pe valea pârâului Brustureţ (afluent al Stavnicului) între dealuri şi păduri, posedă cariere de gresii sarmatice şi resurse forestiere, datând ca aşezare din anul 1820.

Mironeasa a luat fiinţă acum 200 de ani în urma evenimentelor istorice din jurul anului 1784 când a avut loc ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro – Ungar. Fenomenul s-a petrecut prin refugiul unor familii din sudul Bucovinei care s-au stabilit pe aceste meleaguri înjghebând câte o casă personală în locurile virane din mijlocul codrilor Căpoteşti unde se afla un pădurar pe nume Miron. După moartea acestuia cătunul a primit numele de Mironeasa, la feminin, după soţia acestuia care era o femeie foarte frumoasă şi foarte ospitalieră.

Satul Schitul Hadâmbului se situează la 12 km nord de centrul de comună, pe dealul Mănăstirii, între păduri şi posedă cariere de gresii.

După aprecierea marelui istoric Nicolae Iorga, determinată de cele scrise în pisanie, în acest loc a existat un schit de lemn din secolul al XV-lea sau al XVI-lea. Cu prilejul vizitei pe care a facut-o schitului în 1907 și pe care l-a găsit într-o stare deplorabilă, Nicolae Iorga a văzut un mormânt pe care-l data ca fiind din secolele amintite mai sus și pe a cărui piatră, în grecește, se amintea de robul lui Dumnezeu Alexie, fiul lui Asta. Un document de la 4 august 1658 amintește de o mănăstire din Dealul Mare, care primește o danie și care este trecută cu hramul Sfântul Nicolae, aceasta dovedind că și înainte de 1659 a existat o biserică la Dealul Mare. Schitul din 1659 a fost cunoscut ca schitul Dealul Mare Hadâmbu. În 1659 boierul Iani Hadâmbul construiește o biserică din piatră pe un loc primit de la Gheorghe Vodă Ghica. A fost terminată la 8 septembrie, cu hramul înălțării Precistei și Născătoare de Dumnezeu, așa cum arată pisania aflată și astăzi pe peretele vestic al bisericii. Iani Hadâmbul, care a dat numele mănăstirii, este menționat în multe documente din deceniul al IV-lea al secolului al XVII-lea, cu dregătoria de chelar, al doilea postelnic, mare postelnic. După 1660 Iani Hadâmbul devine proprietarul multor moșii și averi în ținuturile Iași și Vaslui, drepturi întărite de domnii Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Gheorghe Ghica, Ștefăniță Vodă. Documente din 1810 precizează că Schitul Hadâmbu a fost închinat Mănăstirii Galata și, apoi, vreme de trei ani, Sfântului Munte de la Ierusalim. Sinodicul bisericii schitului Hadâmbu informează că până în 1850 în schit existau călugări și că în anul următor proprietarii greci ai Galatei au făcut reparații la lăcaș.

Satul Urşiţa, plasat la 9 km nord – vest de centrul de comună, pe valea pârâului cu acelaşi nume între dealuri împădurite, datează din anul 1864 şi posedă, ca resurse, câteva cariere de gresii şi, în împrejurimi, un fond forestier bogat.

Principalul atu al comunei Mironeasa este faptul că cea mai mare parte a teritoriului este acoperit cu păduri de foiase, iar prezenţa vegetaţiei forestiere generează multiple beneficii atât de ordin economic, cât şi din punct de vedere ecologic.

Activităţile economice s-au dezvoltat în concordanţă cu potenţialul şi resursele locale, economia locală fiind axată pe cultura plantelor şi creşterea animalelor, având un pronunţat caracter agricol.

O analiză mai aprofundată relevă complexitatea şi complementaritatea sistemului relaţiilor existente, care cuprinde relaţii demografice, social – culturale şi politico – administrative.

După forma, textura și structura vetrei, localitățile comunei Mironeasa se încadrează în categoria așezărilor cu formă neregulată. Cea mai mare localitate este Mironeasa, având și o poziție geografică favorabilă, ca un punct de convergență al căilor rutiere.

Ansamblu vechi al mănăstirii compus din biserica cu hramul Nașterea Maicii Domnului, ruinele zidului de incintă cu turnurile circulare de apărare, a turnului clopotniță de intrare cu parter și etaj și a unor încăperi atașate acestuia au fost construite de către postelnicul Iani Hadîmbul în 1659 în pădurea Iașilor.

În februarie 1659 Gheorghe Duca Vodă făcea danie, fostului chelar Iani Hadâmbul, un loc din Codrii Iașilor, la Dealul Mare, pentru a zidi o mănăstire pe care să o închine la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Din textul pisaniei reiese ca la 1659 biserica a fost doar reînoită, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou. Observația este întărită de faptul că, în 1658, documentele amintesc o altă mănăstire de la Dealul Mare, care avea hramul „Sf. Nicolae”.

Celelalte sate componente ale comunei, Schitul Hadâmbului și Urșița sunt de rangul V, trecerea localităţilor de la un rang la altul se va face prin lege, la propunerea Consiliului Local cu consultarea populaţiei prin referendum şi a instituţiilor implicate. Patrimoniul comunei Mironeasa este alcătuit din bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate publică şi în proprietate privată, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial şi se află în gestiunea autorităţilor publice locale.